E chi? l’omu dunca havi a
canciari d’opinioni pirchì cci succedi una disgrazia? E chi semu banneri di
cannavazzu?... Iu cci appizzavi l’occhi; ma cc’è cui cci appizza a vita; ma cu
tuttu chistu, l’opinioni nun si cancianu!... Vossia quannu fici ‘u panagiricu
di San Sibastianu... ci pensa? Dissi ca si fici
ammazzari, ma nun arriniò la fidi... Chidda d’a patria è puru
fidi... e nun s’avi a rinnegari. A patria cci la detti Diu, e cu pati pi la
patria, obbedisci a Diu!... Vossia cci l’avissi a pridicari a ddi poviri
fimmini chi vennu nt’â a chiesa, inveci di maravigghiarisi di mia...
Iu sugnu sempri
cuntrariu a li guerri; ma la nostra è n’autra cosa: anzi ti dicu ca nui
cummattemu pi nun fari succediri cchiù sti stragi spaventevuli!... Guerra a la
guerra!... Ma pi nun fari succediri cchiù guerri, Atanasiu, cci avemu a rumpiri
pi sempri li denti a tidischi ed austriaci, priputenti e barbari, e a ogni
populu cci avemu a dari libirtà e giustizia... E nfina chi nun s’otteni libertà
e giustizia, avemu a cumbattiri, ed è doviri nostru...
Una cosa aviti a cridiri,
ca surdati valurusi cci nni su pi tuttu u munnu; ma comu u surdatu italianu nun
cci nn’è! Diu u fici e poi rumpiu a stampa... Dunque aviti a sapiri
c’avevamu a pigghiari Munti Sei busi; una muntagna chi l’Austriaci avianu
fortificatu in una manera terribili. Ordini a lu mê reggimentu di avanzari alli
10 precisi, e scacciari a l’austriaci di una forti posizioni, chiamata u
Trinceruni... A mê cumpagnia aveva assartari la prima. U nostru capitanu... chi
omu! Nn’haju conosciutu picca!... U nostru capitanu dici “Ragazzi, alle 10 e
menza il Trincerone deve essere nostro. So chi siete!”
Tutta la notti, l’arba, li
primi uri, c’era statu un gran cannuniggiamentu: un infernu! Lu celu pareva
chiuvissi focu: lu fracassu dava ‘ntesta, ca ci pareva d’impazziri... Nui
dintra i ripari, aspittavamu l’ordini... Chisti su i momenti cchiù tirribili;
l’aspettazioni, ‘u pinseri d’a famigghia, lu periculu mettinu una smania,
un’irritazioni... I nervi diventanu cordi e nun pari l’ura di jiri
all’assartu... Basta. A li deci precisi, roggiu a la manu, u Capitanu dici:
“Avanti, ragazzi!” Saltamu fuora d’i ripari, e avanti... Ma chi vidistivu? U Trinceruni
addivintau un Muncibeddu: scupittati, mitragghiatrici, cannuna, bumbardi,
nn’investinu di focu. I nostri cadevanu comu li muschi... Cci nn’eranu ca mancu dicianu cìu! Un fizziunu
e ‘nterra. Poviri figghi!
Ma a cumpagnia nun
s’arresta. Strisciannu, satannu di vausu a vausu, sparannu, nn’avanzavamu sutta
dda tempesta di focu. ‘U capitanu... quant’era beddu! S’avanzava a lu scupertu,
dicennu sempri: “Coraggio! Avanti!”... Iu cci caminava vicinu; a un trattu, lu
viju traballari e cadiri: curru: era feritu ‘mpettu e nt’ô na coscia. U vogghiu
purtari indietru, e nun voli. “Appoiami cca, e torna ô tô postu”... Nt’â stu
mentri l’Austriaci fannu una sortita, pi rispiucirinni, prima chi si muvissiru
l’autri nostri cumpagni, e disordinarinni... La mê cumpagnia era ridutta la
metà; iddi eranu cchiù assai, armati di bummi a manu, mazzi firrati, pugnali,
cutiddazzi sganghiati... Chi vidistivu! Un corpu a corpu furiusu, un spaventu;
ma l’Austriaci appiru a scappari dintra lu Trinceruni, dunni lu focu vineva
cumu una lava... Eramu vicini a li reticolati rutti e sconvolti, ma
quant’eramu? L’officiali tutti caduti, u sergenti cadutu... nui eramu vinti!...
Allora dicu a li mê cumpagni: “Picciotti, ma chi pi veru nun avemu a pigghiari
lu Trinceruni? Avanti! e viva l’Italia!... Vinti eramu, e parevamu vinti mila!
Comu tanti furii, trapassamu li reticulati, tiramu bummi a manu nt’â la
trincea, gridannu: “ Arrenditi! Arrenditi!” A mia mi veni ‘ntesta di gridari,
comu si cumannassi: “1^ compagnia a destra!... 4^ compagnia di corsa: Savoia!”
L’Austriaci si cridittiru da veru ca cc’eranu
sti cumpagnii, e jittaru i fucili, e jisavanu li manu, dicennu: “Bono taliano!
bono taliano!...” Eranu centu sissanta, e s’arrinneru a quattru surdati. Tanti
eramu!... Iu fici nesciri i prigiuneri, mannannuli nt’â li nostri linii, accumpagnati
di li mê tri cumpagni, e accuminciavi a gridari: “Il Trincerone è preso! Il
Trincerone è preso!...” Quannu vitti ca vinevanu di cursa li rinforzi, iu
pinsavi c’avia lassatu u capitanu feritu, e turnavi indietro pi circallu...
Comu mi vidi, mi dumanna:
“Il Trincerone?” – “Prisu, signor capitanu!” – “Bene! E la compagnia?” – “Semu
quattru”. Allura aggiarnau e suspirau. Iu m’u carricavi ncoddu, e m’incaminai:
ma di cani d’Austriaci, pi nun fari avanzari l’autri cumpagnii, facevanu
chioviri una vera grannini di granati supra lu tirrenu. Scuppiavanu davanti,
darreri, a li cianchi: cc’era lu periculu di moriri tutti dui, iu e u capitanu.
Cci fu un momentu chi mi vitti persu! Nun puteva jiri né davanti né indietru, u
capitanu mi dici: “Bravo Montoro, non pensare a me, che sono finito; lasciami
qui, e salvati!” Lassallu? Mai, signor capitanu: vita, pi vita!... Viju a pochi
passi, nt’â la roccia, un gruttuneddu; a la megghiu cci portu lu capitanu, ma
appena lu posu ‘nterra chi ti viju? Tri austriaci, tri pezzi d’omini chi nun
finevanu mai, chi forsi, doppu lu corpu a corpu, nun avianu pututu turnari nt’â
lu Trinceruni, e s’avevanu ammucciatu dda dintra. Comu mi vidinu si jiettanu
supra di mia (gestu di Agata – interessi di tutti) iu saltu indietru, cu un
corpu di bajunetta atterru lu primu; la bajunetta si torci; allura votu lu
fucili comu una mazza e sferru!... Lu secunnu cadi cu la testa fracassata; lu
terzu nun aspetta; jietta l’armi e alza li manu... Iu lu disarmu e lu spinciu
‘nfunnu, mentri u capitanu chianceva d’ammirazioni, e diceva: “Bravu! Bravu!”
Doppu un momentu, quannu mi
parsi chi la tempesta era cchiù abbacata, chiamu lu prigiuneri; “Ajutami!...”
Alzamu ‘nzemmula u capitanu, e a picculi tratti, scanzannunni, nn’abbiàmu, nfina
chi viju dui portaferiti c’a barella. Li chiamu, vennu, cci cusignau u
capitanu; ma nt’â stu mentri scoppia dda vicinu una granata: lu poviru
Austriacu mancu dissi: “mamma mia!” iu mi ‘ntisi un pugnu nt’â l’occhi, e nun
vitti cchiù nenti!... (murmuriu di
commozioni, Agata e a gnura Marianna si asciucanu l’occhi. Pausa) Quannu
ripigghiavi li sensi era nt’â lu spitali di campu, cu la facci ‘nfasciata, ‘o
scuru. ‘Ntisi genti vicinu a lu mê lettu, e una vuci diceva: “Eccu l’eroi,
signor generale!” Iu nun sapia di cui parravanu: ma sentu una manu strinciri la
mia, una vucca pusarisi supra la mê frunti, e diri: “Baciando te, figliolo,
bacio la terra dove sei nato!” Era ‘u generali: a sô vuci chianceva... ed iu
chianceva puru! (è commossu, tutti su
commossi e bisbigghianu, Agata sugghiuzzìa) Poi, mi dettiru sta
midagghia!...
Luigi Natoli: Suruzza! Raccolta delle opere teatrali inedite in dialetto siciliano, ricostruite dai manoscritti dell'autore, con traduzione in italiano a fronte a cura del prof. Francesco Zaffuto. Il volume comprende:
"Suruzza!" – dramma in quattro atti;
"L’abate Lanza" - commedia in tre atti;
"L’umbra chi luci" - dramma in tre atti;
"Quattro cani supra un ossu" - commedia in tre atti.
"L’abate Lanza" - commedia in tre atti;
"L’umbra chi luci" - dramma in tre atti;
"Quattro cani supra un ossu" - commedia in tre atti.
Copertina di Niccolò Pizzorno
Pagine 729 - Prezzo di copertina € 25,00
Disponibile dal catalogo prodotti della casa editrice al sito www.ibuonicuginieditori.it
Disponibile su tutti gli store di vendita online e nelle migliori librerie.
Nessun commento:
Posta un commento